Istoric

Mărturii ale existenței pe aceste meleaguri datează din epoca neolitică, în urma săpăturilor arheologice fiind descoperite unelte și vetre neolitice (în partea de Sud a satului Sărata au fost scoase la iveala un ciocan și un toporaș din piatră din neolitic; ulterior au fost descoperite pe albiile pârâurilor „Mierea” și „Crețoaia” mai multe vetre neolitice și numeroase unelte ale acestei epoci). Cercetările istorice dovedesc concludent că poporul dac a continuat să trăiască pe aceste meleaguri și în noile condiții create de cucerirea romană – după războaiele din anii 101-102 și 105-106. Pe baza acestor descoperiri, precum și pe baza tuturor izvoarelor literare vechi cunoscute, s-a putut reconstitui faptul că vechile căi romane din acest ținut veneau dinspre pasul Turnu-Roșu și, apoi, se bifurca, pe de o parte spre Alba-Iulia, iar cealaltă pe Valea Oltului, spre Făgăraș. Chiar dacă în anul 271 oficialitățile romane au fost nevoite să părăsească Dacia, populația daco-romană și-a continuat existența pe aceste meleaguri, în condițiile vitrege ale migrațiilor succesive, dând naștere la diverse urme de cultura materială. S-au descoperit diferite forme de organizare a vieții rurale de tip sedentar, având la bază o economie agricolă (bazată pe creșterea animalelor și cultivarea pământului).

Istoria românilor din mileniul al 2-lea al erei noastre, în sudul Transilvaniei, este strâns împletită cu cea a coloniștilor sași. Aceștia în perioada secolelor al XII-lea -al XIV-lea, la chemarea regilor maghiari, au părăsit ținuturile de baștină (din Flandra până în Saxonia superioară) și s-au stabilit în Transilvania, beneficiind de privilegiile acordate de regii maghiari, care încercau de câteva secole să cucerească aceste ținuturi. La sosirea lor, bazinul Transilvaniei era locuit de obști sătești românești autohtone, organizate în voievodate și cnezate conduse după obiceiurile pământului (jus valachicum).

Coloniștii germani s-au așezat, inițial în jurul localității Alba-Iulia (pe la 1100) și, ulterior, în sec. al XIII-lea, colonizarea s-a extins pe direcția Orăștie-Baraolt, unde existau puternice zone românești cunoscute sub numele de „Țara Făgărașului” și „Ducatul Amlașului”. Grupurile de coloniști germani organizați în obști teritoriale (scaune) erau meșteșugari specializați și, în mare parte familii de țărani care au contribuit la înflorirea vieții economice, îndeosebi în domeniul meseriilor și comerțului, edificând cetățile de apărare a Transilvaniei, având privilegii distincte și sarcina apărării „regatului apostolic” maghiar împotriva popoarelor migratoare. Districtele românești din Făgăraș și „Mărginimea Sibiului” (zona Săliște-Tălmaciu), locuite din vechime de români, s-au transformat și ele în „scaune”, după tipul de organizare alogen, păstrându-și autonomia internă timp de secole, chiar dacă ele au fost afiliate la „scaunul” Sibiului. Toți domnitorii români din Țara Românească, ce au condus în perioada 1366-1483, au purtat și titlul nobiliar de „herțog al Făgărașului și Amlașului. Fostele districte ale Făgărașului și „Mărginimii Sibiului” au rămas, pe întreg parcursul evului mediu , o țară (un „regnum”) cu instituții și cu legi și obiceiuri distincte, proprii, păstrate prin tradiție de-a lungul vremii, având o evoluție istorică, aparte, specifică. Drumul comercial ce cobora pe Valea Oltului (unde funcționau vestitele vămi de la Turnu-Roșu și Râu Vadului-Genune), precum și „vestitele drumuri” ale transhumanței („vami ale cucului”) au contribuit din plin la crearea unei economii complementare a țărilor române, legătura dintre târgurile transilvănene și iarmaroacele și târgurile din sud asigurând dezvoltarea economică a ambelor zone. În unele lucrări și studii care au avut ca obiect aspectele economice ale Țării Făgărașului, apar referiri despre Porumbacu de Jos („Situația economică a românilor din Țara Făgărașului”- autor Ștefan METES).

Data exactă a întemeierii comunei Porumbacu de Jos nu se cunoaște, dar localitatea Porumbacu de Sus este atestată documentar în anul 1223. Conform tradiției orale, satul Porumbacu de Jos ar fi fost întemeiat de un oarecare Man din Deal, care a dat naştere familiei Mandeal, una din cele mai vechi familii din comună, din rândul căreia s-au recrutat, timp de peste 100 de ani, preoții ortodocși din sat (după 1848 au fost patru generații de preoți: Vasile MANDEAL, Ioan MANDEAL, Dumitru MANDEAL și Cornel MANDEAL). Documentele în legătură cu vechimea satului se găsesc în „Arhivele satului din Cluj”, la Budapesta și Viena; acestea ne vorbesc că exista în comuna Porumbacu de Jos o judecătorie (scaunul din Porumbac) de care aparțineau comunele Porumbacu de Jos și Sus, Ucea de Sus, Sărata, Scorei, iar înainte de anul 1680 mai aparțineau Viștea de Sus, Streza și Oprea CÎRȚIȘOARA. Acest scaun de judecată era compus din 6 asesori și un notar, recrutați dintre boierii satelor aparținătoare și care judeca nemulțumirile dintre iobagi, în caz de apel dezbaterea ajungea la „scaunul superior” din Făgăraș, alcătuit din 12 asesori, prezidat de căpitanul districtului. Aceste documente ne mai vorbesc despre poșta care se afla în clădirile lui Pruna Gheorghe; înainte de a exista cale ferată, „postăritul” se făcea cu trăsura trasă de patru cai care erau schimbați din loc în loc, astfel, pe șoseaua care lega Brașovul (Kronstadt) cu Sibiul (Hermannstadt) exista și în Porumbacu de Jos un centru de schimb al cailor, condus de un șef al Poștei, care avea un grajd cu 10-20 de cai de schimb. Tot în acest local exista și o berărie, iar în locul unde astăzi sunt locuințele rromilor, era o fabrică de spirt mutată de la Porumbacu De Sus, de la locul numit „Richirie”(rachirie). În trecut, suprafața comunei era acoperită de pădure, așa cum ne-o arată diferite denumiri de hotar, cum ar fi: „Valea Ursului”, „La stejari”, „Cărbunarea”, etc. și foarte puțin pământ era rezervat agriculturii.

Ocupația principală a locuitorilor, în trecut și astăzi, era agricultura și creșterea vitelor.

În vechime suprafața comunei era împărțită în două hotare: unu spre Avrig și celălalt spre Scoreiu. Cea mai mare parte din suprafața comunei aparținea statului care o vindea la licitație diferiților nobili ca: Apaffi, Banffi, Teleki, baronul Brukenthal și alții. Dintre familiile de boieri mai vestite amintim: familia Stoichița, Boer, Comsa, Deak, Popa, etc, dintre care unele au dispărut, iar altele mai supraviețuiesc și astăzi. În lucrarea „Scoreiul-veche vatră românească din Țara Făgărașului” editată de Tipografia Universității „Lucian Blaga” din Sibiu în anul 1998, se afirmă că: „nu cu mult timp în urmă, pe aceste locuri era o graniță iar locuitorii erau grăniceri, unii fără voia lor”. Compania a 7-a de grăniceri avea sediul la Racovița și cuprindea grănicerii din satele Porumbacu de Jos, Porumbacu de Sus, Racovița și Scorei. Reședința regimentului 1 grăniceresc era la Orlat. În anul 1765 începe, efectiv, militarizarea Țării Oltului, prin aceste formațiuni de grăniceri. În anul 1850, 4 septembrie, consiliul de miniștri hotărăște desființarea graniței militare din Transilvania. În anul 1851, la 22 ianuarie, împăratul dispunea desființarea graniței militare a Transilvaniei și încorporarea grănicerilor în regimentele de linie.

În urma acestei hotărâri, grănicerii români au primit drepturile de a folosi munții și pășunile pe care ei le-au păzit, ei hotărând în unanimitate că fondurile bănești ale regimentului să fie folosite pentru cultura poporului -„Fond școlastic”; din acest fond s-a construit în Scorei în 1874-1876 un edificiu nou de școală. În timpul primului război mondial s-au dat lupte pe frontul Scorei-Cîrțișoara-Sărata-Porumbacu de Sus, în urma cărora armata română iese victorioasă. În anul 1918, 1 decembrie, are loc Unirea Ardealului cu Regatul României. Porumbacu de Jos devine comună a țării întregite.